O civiliza?ie sub semnul lupului

Sursa imaginii: https://www.deviantart.com/mateslaurentiu/art/Immortal-Ancestors-451909274 

C?utând în izvoarele antice informa?ii despre daco-ge?i, str?mo?ii poporului român, ajungem u?or la mitologie. Întreaga simbolistic? pe care dacii au impus-o antichit??ii a fost pus? de contemporanii lor sub semnul lupului. În « De la Zalmoxis la Genghis-Han » Mircea Eliade avanseaz? o interpetare a acestui simbol în eseul cu titlul “Dacii ?i lupii”. Ea pleac? de la numele de „daoi” pe care-l d? Strabon dacilor ?i de la substantivul „daos”, care în frigian? înseamn? „lup”. „Daoi” ar însemna „lupii”. R?d?cina cuvântului ar fi „dh?u” — a ap?sa, a strânge, a sugruma, din care deriv? iliricul „dhaunos” — lup, zeul Daunus, un alt zeu trac al r?zboiului, Kandaon sau lidianul Kamdaules. De fapt, numele unor popula?ii întregi ?i ale unor state antice de origine evident indo-european?, apoi numeroasele toponime, precum ?i numele vechilor zeit??i ?i cele ale eroilor antici sunt legate de numele lupului. Dacii nu constituie o excep?ie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscu?i pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105).

Divinitate de origine totemic?, lupul este prezent în diferite mitologii. Focarul mitologiei grece?ti l-a constituit regiunea Elis, locuit? în vechime, dup? tradi?ie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine trac? (ca ?i cei din Asia Mic?). Eroul eponim al acestora era Caucon, identi£icat adesea cu Lykos (lupul), o veche zeitate de origine trac?. În alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine trac?, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor. Despre Lykaon se spune c? ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia ( ?ara lupilor). Acest om-lup era numit ?i Lykurgos. De numele lui sunt legate s?rb?torile Lykaia, care se ?ineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezent?ri grafice ca un om îmbr?cat în piele de lup. În cadrul serb?rilor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima uman? era sacrificat? ?i apoi mîncat? de c?tre tinerii lupt?tori care deveneau astfel lykantropi. Cultul lupului era practicat ?i în Argos ?i în Asia Mic?, la lykienii din Lykia (care însemna, ca ?i Lyaonia, tot „?ara lupilor »). Mai erau ?i al?i zei care aveau leg?tur? cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului ora? Lykon, Apollon Lykaios, în Argos, Apollon Lykogenes în Lykia. Sfîr?itul cultului lykantropic din Elis ?i regiunile învecinate este povestit într-o veche legend? a Arkadiei. Se apunea c? Zeus (cel autentic f?r? atributul Lykaios) 1-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dându-i respectul cuvenit, l-a s?rb?torit dup? obiceiul locului, oferindu-i ca jertf? pe propriul s?u copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup ?i a instituit ca pedeaps?, pentru oricine va mai îndr?zni s? m?nânce carne de om, transformarea pentru nou? ani în lup ?i posibilitatea de a redeveni om doar dac? în tot acest interval nu se atinge din nou de mâncarea interzis?.

Relat?ri asem?n?toare apar îns? ?i la romani, pentru o perioad? evident mai târzie. Este vorba de amintirea unei divinit??i numit? Luperkus. În leg?tur? cu acesta este amintit? o pe?ter? (Lupercal), în care era p?strat idolul ?i o s?rb?toare (Lupercalia), în cadrul c?reia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în pe?ter?. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau adu?i în fa?a altarului ?i doi tineri c?rora preotul le atingea fruntea cu cu?itul înro?it în sângele victimelor sacrificate, ceea ce se consider? c? aminte?te de vechile sacrificii umane.

?i în mitologia nordic? apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll ?i Hati): unul alerga pe cer s? înghit? soarele, cel?lalt alerga dup? lun?; când reu?eau s? le ajung?, se petreceau eclipsele. Existau îns? ?i personaje legendare, ca tat?l lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) ?i care se transforma dup? voie în lup sau în om.

Tradi?ia lykantropiei s-a men?inut în nord pân? în Evul Mediu târziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau Berserkr ?i era recunoscut dup? pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare c? adoptaser? transformarea în câine, c?ci lupt?torii lor, cu atribu?ii lykantropice (beau sângele du?manilor), erau numi?i în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. Multe zeit??i, printre care ?i Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbr?c?minte animalier?, ca ?i divinit??ile indiene Bhava ?i Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbr?ca?i în piele de lup.

Stindardul dac – corpul de balaur cu cap de lup era un motiv de groaz? pentru du?mani. El era alc?tuit din aram? – de aici ?i expresia „lupii de aram? ai dacilor”; capul lupului avea gura larg deschis?, iar pe corp erau plasa?i solzi mobili din metal. Stegarul purta  ridicat acest stindard în goana calului ?i aerul care p?trundea  prin gura deschis? scotea sunete ?uier?toare, înso?ite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În jurul stegarului, lupt?torii aveau pe fa?? m??ti de lup sau urs ?i morm?itul lor înfrico??tor, ca al unor adev?ra?i carnasieri, însp?imânta pe du?mani. Imaginea mitic? a Lupului Alb, c?petenia lupilor, era respectat? cu sfin?enie, el fiind considerat salvatorul dacilor din cetatea Sarmisegetuza asediat? de romani ?i, în general, cel care-i ajuta pe daci  în orice moment de cump?n?. […]

Pentru a citi studiul integral, da?i clic  aici.

Emily L. ou la fascination du paysage chez Marguerite Duras

La force de ce  livre n’est pas dans l’amour raconté mais comme dans « Les Mille et une nuits », dans l’enjeu du récit. Je vous raconte pour vous retenir. Pour remplir ce vide, conjurer la peur. « Il me semble que c’est lorsque ce sera dans un livre que cela ne fera plus souffrir… Que ce ne sera plus rien. Que ce sera effacé. ». « Cette histoire quand je l’écris, c’est comme si je vous retrouvais… que je retrouvais les moments où je ne sais pas encore, ni ce qui arrive, ni ce qui va arriver. » Comme si l’on revenait à un état d’ignorance originaire et de disponibilité. Au point zéro où tout est possible.
C’est là le phénomène Duras ou si l’on veut la fonction qu’elle joue : nous faire croire au surgissement possible de l’extraordinaire, de l’inconcevable, de l’absolu dans le quotidien. À la fois elle-même et toujours différente ; rôdant inlassablement sur les mêmes lieux, aux mêmes carrefours, dans la même lumière. L’amour, le désespoir, les colonies, les bars, les cris dans la nuit. Éléments de là géographie M.D. – si clairement repérables qu’on risque d’oublier l’essentiel : ce qui joint ces fleuves, ces ciels, ces paquebots, ces hôtels, ces amants. Des chemins toujours imprévisibles. C’est dans ces bizarreries que Duras donne toute sa mesure. […]

Pour lire l’étude intégrale, cliquez aici.