Sursa imaginii: https://www.deviantart.com/mateslaurentiu/art/Immortal-Ancestors-451909274
Cautând în izvoarele antice informatii despre daco-geti, stramosii poporului român, ajungem usor la mitologie. Întreaga simbolistica pe care dacii au impus-o antichitatii a fost pusa de contemporanii lor sub semnul lupului. În « De la Zalmoxis la Genghis-Han » Mircea Eliade avanseaza o interpretare a acestui simbol în eseul cu titlul “Dacii si lupii”. Ea pleaca de la numele de „daoi” pe care-l da Strabon dacilor si de la substantivul „daos”, care în frigiana înseamna „lup”. „Daoi” ar însemna „lupii”. Radacina cuvântului ar fi „dhau” — a apasa, a strânge, a sugruma, din care deriva iliricul „dhaunos” — lup, zeul Daunus, un alt zeu trac al razboiului, Kandaon sau lidianul Kamdaules. De fapt, numele unor populatii întregi si ale unor state antice de origine evident indo-europeana, apoi numeroasele toponime, precum si numele vechilor zeitati si cele ale eroilor antici sunt legate de numele lupului. Dacii nu constituie o exceptie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscuti pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105).
Divinitate de origine totemica, lupul este prezent în diferite mitologii. Focarul mitologiei grecesti l-a constituit regiunea Elis, locuita în vechime, dupa traditie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine traca (ca si cei din Asia Mica). Eroul eponim al acestora era Caucon, identi£icat adesea cu Lykos (lupul), o veche zeitate de origine traca. În alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine traca, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor. Despre Lykaon se spune ca ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia ( tara lupilor). Acest om-lup era numit si Lykurgos. De numele lui sunt legate sarbatorile Lykaia, care se tineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezentari grafice ca un om îmbracat în piele de lup. În cadrul serbarilor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima umana era sacrificata si apoi mancata de catre tinerii luptatori care deveneau astfel lykantropi. Cultul lupului era practicat si în Argos si în Asia Mica, la lykienii din Lykia (care însemna, ca si Lyaonia, tot „Tara lupilor »). Mai erau si alti zei care aveau legatura cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oras Lykon, Apollon Lykaios, în Argos, Apollon Lykogenes în Lykia. Sfîrsitul cultului lykantropic din Elis si regiunile învecinate este povestit într-o veche legenda a Arkadiei. Se apunea ca Zeus (cel autentic fara atributul Lykaios) l-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dându-i respectul cuvenit, l-a sarbatorit dupa obiceiul locului, oferindu-i ca jertfa pe propriul sau copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup si a instituit ca pedeapsa, pentru oricine va mai îndrazni sa manânce carne de om, transformarea pentru noua ani în lup si posibilitatea de a redeveni om doar daca în tot acest interval nu se atinge din nou de mâncarea interzisa.
Relattri asemanatoare apar însa si la romani, pentru o perioada evident mai târzie. Este vorba de amintirea unei divinitati numita Luperkus. În legatura cu acesta este amintita o pestera (Lupercal), în care era pastrat idolul si o sarbatoare (Lupercalia), în cadrul careia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în pestera. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau adusi în fata altarului si doi tineri carora preotul le atingea fruntea cu cutitul înrosit în sângele victimelor sacrificate, ceea ce se considera ca aminteste de vechile sacrificii umane.
Si în mitologia nordica apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll si Hati): unul alerga pe cer sa înghita soarele, celalalt alerga dupa luna; când reuseau sa le ajunga, se petreceau eclipsele. Existau însa si personaje legendare, ca tatal lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) si care se transforma dupa voie în lup sau în om.
Traditia lykantropiei s-a mentinut în nord pâna în Evul Mediu târziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau Berserkr si era recunoscut dupa pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare ca adoptasera transformarea în câine, caci luptatorii lor, cu atributii lykantropice (beau sângele dusmanilor), erau numiti în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. Multe zeitati, printre care si Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbracaminte animaliera, ca si divinitatile indiene Bhava si Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbracati în piele de lup.
Stindardul dac – corpul de balaur cu cap de lup era un motiv de groaza pentru dusmani. El era alcatuit din arama – de aici si expresia „lupii de arama ai dacilor”; capul lupului avea gura larg deschisa, iar pe corp erau plasati solzi mobili din metal. Stegarul purta ridicat acest stindard în goana calului si aerul care patrundea prin gura deschisa scotea sunete suieratoare, însotite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În jurul stegarului, luptatorii aveau pe fata masti de lup sau urs si mormaitul lor înfricosator, ca al unor adevarati carnasieri, înspaimânta pe dusmani. Imaginea mitica a Lupului Alb, capetenia lupilor, era respectata cu sfintenie, el fiind considerat salvatorul dacilor din cetatea Sarmisegetuza asediata de romani si, în general, cel care-i ajuta pe daci în orice moment de cumpana. […]
Pentru a citi studiul integral, dati clic aici.
Bibliotecile scolare si centrele de documentare si informare, acestea din urma aparute în peisajul educativ românesc odata cu trecerea pragului anului 2000, reprezinta pentru toate cadrele didactice preocupate de calauzirea tinerilor cititori în lumea miraculoasa a informatiei (înca) un loc resursa si un instrument de lucru adaptabil la nivele de vârsta diferite. Initierea elevilor în utilizarea spatiului si a resurselor CDI, precum si în tehnicile specifice de cautare, selectare, prelucrare si comunicare a informatiilor trebuie sa reprezinte una din liniile de forta ale politicii documentare dintr-o unitate scolara în care exista o astfel de structura. Consideram ca activitatile de initiere în cercetarea documentara sunt cu adevarat eficiente daca sunt integrate în diferite proiecte interdisciplinare desfasurate în parteneriat de catre echipa pedagogica ai profesorul documentarist sau bibliotecarul scolar. Este adevarat ca fiecare biblioteca/CDI este contextualizat(a), îsi are istoria sa, mediul sau social si cultural, practicile sale în materie de gestiune sau pedagogie. Dar, dincolo de aceste diferentieri, oricare structura de acest tip ofera elevului ocazia de a învata sa foloseasca diferitele suporturi informationale si sa participe, prin intermediul lor, la o veritabila activitate culturala si stiintifica. În ceea ce priveste meseria de profesor documentarist, ea este de data recenta (primul concurs national pentru ocuparea unui astfel de post didactic a fost organizat abia în anul 2008), misiunile sale sunt înca insuficient cunoscute de comunitatea educativa ceea ce nu înseamna ca sunt mai putin importante decât ale oricarui alt cadru didactic. Competentele informationale si documentare ale elevilor sunt niste competente transversale, ele pot fi identificate la o analiza atenta în programele tuturor disciplinelor, dar profesorul documentarist, acest “profesor fara clasa”, le poate crea prin activitati si demersuri specifice cu conditia ca ele sa-si gaseasca locul normal în activitatile didactice proiectele desfasurate de cadrele didactice cu elevii. pentru prima data în România, dupa stiinta noastra, în Regulamentul de organizare si functionare a bibliotecilor scolare si a centrelor de documentare si informare, aprobat cu OMECTS nr. 5556 din 7 octombrie 2011, aceste competente au fost formulate în mod explicit.
