Autoarea textului «Cele cu flori în păr», inspirat de pictura de mai jos este eleva Iuliana Comșa, clasa a X-a E, profil Filologie Bilingv Engleză. Felicitări!
Eu sunt femeie. Dar nu am fost dintotdeauna femeie, pentru că, vedeți voi, la început eram doar fetiță. Știți voi, o fetiță ca toate fetițele, nimic deosebit sau ieșit din comun. Îmi plăcea la nebunie să mă joc cu prietenii mei, mă distram de minune jucându-mă cu mingea, dar mama îmi spunea că grupul meu nu e cel mai potrivit, mai ales că sunt în mare parte băieți, iar celelalte două fete erau niște surori crescute doar de mamă, abandonate de tatăl al cărui paternitate oricum nu era sigură și, vezi Doamne, cum să apar eu lângă asemenea copii? De parcă nu îmi păsa ce vor spune vecinele ce mă vedeau cu ei la scara blocului… Chiar și așa, mult timp pe care l-aș fi putut petrece cu ei era ocupat de frizurile pe care mi le făcea mama. Ea avea niște trandafiri galbeni în păr, cum au cam toate femeile de vârsta ei. Mie, însă, la vremea aceea, nu îmi ieșiseră nici mugurii, deci mama avea suficient păr liber în care să se joace și să experimenteze împletituri complicate, care se ciufuleau indiferent cât fixativ sau câte agrafe folosea. Ajungeam acasă și eram deseori certată, îmi stătea părul în toate direcțiile, nu eram aranjată, la patru ace, așa cum o domnișoară ca mine ar fi trebuit să arate. Mama îmi spunea că trebuia să definesc inocența și puritatea, iar fotbalul doar mă murdărea și mă făcea să par, tot mai mult, un băiat. Eu eram fetiță și trebuia să mă comport ca o fetiță. De aceea, de multe ori discuția se termina cu scuze din partea mea. Scuze, mamă, că nu am fost ca o fetiță, ca restul fetițelor. A trecut timpul, și, încet încet, am înțeles că fotbalul nu e pentru mine. Cum nu simpatizam restul fetițelor pe care mama mi le dădea ca exemplu (gelozie infantilă, probabil?) mă jucam în casă. Nu aveam televizor la mine în cameră și nici nu mă atrăgeau așa tare desenele, deci jucăriile erau salvarea mea. Desigur, bunica mea, la fel ca toate bunicile, mă răsfăța cu păpuși de toate mărimile și aspectele posibile. Nu erau urâte. Florile din părul lor erau la fel de diverse ca varietatea pe care o dețineam: unele aveau narcise, altele crini, unele garoafe, și altele, trandafiri în toate culorile curcubeului. Florile lor erau atât de colorate în comparație cu trandafirii cenușii ai bunicii, ce aproape se amestecau cu pletele cărunte ce îi înconjurau chipul neiertat de ani, dar atât de angelic. De multe ori o observasem pe bunica cum privește capetele păpușilor cu nostalgie. Și fața ei era cândva înconjurată de trandafiri colorați. Pozele ei sunt alb negru, dar mi-a povestit cum trandafirii ei erau atât de roșii, de parcă vărsase sângele ce-i curge prin vene pe petalele lor. Spunea că, în lumina potrivită, erau de un roșu arzător, dar, deseori, la apus, se transformau într-un vișiniu profund. Nu aveam prea mulți ani de ținut umbră pământului, dar eram capabilă să reazlizez că bunica îi ducea lipsa acelei părți din ea. Sau poate tinereții? Sau poate bunicului? Da, cel mai probabil bunicului. Bunica fusese căsătorită cu bunicul încă de când avea 15 ani, iar el 18. Au crescut împreună și tot împreună au trecut prin multe greutăți, bazându-se doar pe iubirea lor și pe salariul bunicului. Înainte să se nască mama, dar și în primii ei ani de viață, cât încă era în scutece, au trecut printr-o perioadă mai proastă. Se descurcau greu cu banii și majoritatea apropiaților îi lăsaseră baltă. Era și așa destul de greu să se întrețină, iar cu cheltuiala adusă de un nou-născut, situația lor a fost, deseori, dramatică. Bunica a vrut să se angajeze, la o adică, străbunicii mei, la fel de săraci ca ei, ar fi putut, totuși, să aibă grijă de mama. Nici bunicul, dar nici părinții ei nu i-au permis. Era o femeie, ce să caute o femeie pe piața muncii? Să fure locul de muncă a unui bărbat, șansa lui de a-și întreține nevasta și copiii? Inacceptabil. Într-un final, cu puțină mâncare, multă muncă și chiar mai mult strâns din dinți, au scos-o la capăt. A fost o perioadă grea, o perioadă în care bunica a stat, a privit și a avut grijă de copii. Asta fac femeile. Asta a făcut și ea. Mama a fost mai norocoasă și s-a îndrăgostit de un bărbat suficient de înstărit cât să nu fie nevoită să se angajeze. Ea s-a căsătorit la 18 ani, dar nu a muncit niciodată în afara treburilor casnice, cu toate că alte femei o făceau. Bunica a murit nu de mult. Încă mai am păpușile de la ea, prin vreo cutie în pod. Nu a trăit suficient cât să mă vadă căsătorită, cu o familie, cu toate că atunci când a plecat ea pe lumea de dincolo, aveam vârsta mamei la al doilea copil. Când a murit, mă considera o fată bătrână. La mormântul ei, mi-am cerut scuze. Scuze, bunico, scuze că nu îndeplinesc rolul femeii în societate, că nu mă reproduc și nici nu sunt o soție bună, că nu sunt soția nimănui! Într-un final, m-am plictisit de păpuși. Creșteam și, încet încet, au început să îmi apară și mie trandafiri. Toate femeile din familia mea avuseseră trandafiri, deci, da, eram destul de norocoase. Era revigorant și în același timp de necrezut să realizez că, în sfârșit, mă asemănam celorlalte femei din orașul ăsta. Anomalia aceasta a noastră, de a crește flori printre firele părului nostru pe măsură ce deveneam femei, e greu de înțeles, dar absolut uimitoare. Ce întruchipează mai bine feminitatea decât florile? Colorate, diafane, frumoase. Ușor și bune de rupt, de decor. Fără un rol decisiv, ci, mai degrabă, cu unul conjunctiv. Da, deveneam încet femeie. Aveam menstruație și mi se părea super mișto, până când am început anul școlar. Credeam că o să fiu singura cu corpul ăsta nou, de femeie, cu muguri. Spre surprinderea mea, unele colege aveau flori în adevăratul sens al cuvântului împletite cu părul mult mai lung, mult mai strălucitor decât al meu. Ele purtau sutiene, în timp ce eu mă bucuram cu o bustieră fără formă. S-a râs de mine. Nu am avut ce face. Nici măcar lacrimile mele nu au udat trandafirii suficient de mult ca să înflorească. M-am consemnat. La liceu, am descoperit că trandafirii mei erau de un roz pal, pastel, plictisitor. O colegă m-a văzut demoralizată, în condițiile în care toate celelalte fete aveau flori în culori vibrante, ce îți luau ochii și nu ți-i mai înapoiau. Erau superbe. Feminine, colorate, diafane, frumoase. Dar nici rozul meu pal, pastel, plictisitor nu era tocmai revoluționar. Nimeni nu dorea să mă rupă și nici de decor nu eram bună, căci culoarea mea se pierdea în fundal. Colega aceea mi-a sugerat să îmi cumpăr farduri pentru trandafiri, să îi colorez în fix ce nuanță vreau eu. Evident că am făcut asta. Aparent, toată lumea o făcea. Îmi pictam petalele în cele mai nebunești culori, ascundeam imperfecțiunea. Același lucru îl făceam și cu tenul plin de acnee, mai ales în perioada menstruației ce nu mă mai încânta. Mă făceam frumoasă. Mulți băieți râdeau de mine și mă întrebau ce materiale de construcții folosesc să îmi tencuiesc fața. Râdeau de cam toate fetele, dar făceau și mai rău când nu purtam machiaj, deci așa era mai bine. Oricum, așa făceau toate fetele, deci măcar acum, mama și bunica erau cât de cât mândre. Nu mai sunt la liceu. Am crescut, m-am schimbat, și am învățat mai multe lucruri. Cel mai important? Nimeni nu îți poate dicta cum să fii ca o fată. Am renunțat la machiaj de ceva timp. Acneea mi-a trecut cu timpul, o dată cu simpla realizare că nu era nimic rău sau banal la trandafirii mei, dimpotrivă. Fără machiaj, cu părul în toate părțile, fără trandafiri înnebunitori, sunt bine. Se spune că noi, femeile, facem parte din sexul frumos. Noi reprezentăm tot ce înseamnă puritate, tot ce e bun și de arătat din paleta largă de trăsături ale omenirii. Avem zile proaste, câteodată ne enervăm teribil în situații jenant de prostești. Totuși, nu avem voie sa înjurăm. Femeile nu înjură. Femeile nu beau. Femeile nu au vicii. Femeile au menstruație, și se transforma în niște creaturi de o cruzime și o bipolaritate aproape de domeniul fantasticului. Femeile nu sunt capabile de muncă în zilele acelea, și nici în afara lor nu excelează precum bărbații, care s-au născut să muncească. Femeile au copii de crescut, și o femeie fără descendenți este o femeie irosită, căci, ce alt rol are o simplă, o frumoasă, o delicată femeie, dacă nu să fie mamă? Toata viața, definiția feminității și viețile celor de dinaintea mea m-au influențat. Să fac asta, să nu fac cealaltă. Să zic asta, să arăt astfel, să vorbesc astfel. De ce? De ce m-aș limita, când sunt mai puternică decât orice? Capabilă, independentă, inteligentă, vigilentă, atentă, profundă, incredibilă și de neînlocuit. Și astea sunt doar câteva din multitudinea de lucruri care sunt, chiar și fără păr lung și strălucitor, fără buze groase și ochi mari. Chiar și fără flori, pot fi feminină, colorată, diafană, frumoasă. Chiar și fără trandafiri, pot fi independentă, incredibilă și de neînlocuit. Chiar și cheală, sunt frumoasă. Oricum aș fi, sunt femeie. De astăzi încolo, una fără flori în păr.
Ziua Holocaustului este marcată, în România, în fiecare an, la data de 9 octombrie și a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 672/5 mai 2004, la propunerea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.
