Deux hypostases de la femme-statue dans «Les Liaisons dangereuses»

Le savoir et la sensation ou de l’éternel ambigu romanesque

Le sensualisme est d’abord une philosophie de la connaissance: rien n’est connu qui n’a d’abord été perçu par les sens, on le sait depuis Locke et surtout depuis Condillac. Une inédite continuité se crée alors entre le savoir et la sensation, l’émotion et le plaisir. Pour la suivre, je me suis arrêtée à un auteur qui m’a intriguée, émerveillée et passionnée : Choderlos de Laclos. Pierre Ambroise Choderlos de Laclos n’est pas, comme on l’a dit parfois, l’auteur d’une seule œuvre, puisqu’il a composé dans des domaines très variés : traités de stratégie militaire, poésie, galante ou érotique, un opéra-comique, des essais sur la condition des femmes ou des comptes rendus littéraires. Mais il est bien l’auteur d’un chef-d’œuvre, «Les Liaisons dangereuses».

Le titre d’une œuvre est souvent pour beaucoup dans le succès, fût-il de scandale, de celle-ci. Pourtant, que l’on ne s’y trompe pas : si le terme de « liaison » peut aujourd’hui désigner une relation amoureuse, à l’époque de Laclos, ce sens n’existe pas, et les liaisons du titre renvoient exclusivement à des relations sociales. Les « liaisons dangereuses » sont, donc, en fait le lien social lui-même et ses effets destructeurs sur l’individu, dans une société dominée par le conformisme. La caractéristique du jeu des relations sociales dans les Liaisons est précisément de ne laisser aucun jeu aux personnages, aucun espace de liberté. L‘intrigue principale d’un roman libertin consiste en la perversion d’une jeune fille innocente ou en la séduction d’une femme vertueuse  véritable appât pour un libertin blasé et irréligieux. Sur cette intrigue se greffe généralement une vengeance de femme, implacable, qui aboutit à la fin du roman. La littérature libertine a ses codes comme n’importe quel genre littéraire et Laclos a utilisé certains ressorts dramatiques qui lui étaient propres. Mais les Liaisons Dangereuses ne se contentent pas de liquider un genre en le portant à sa perfection. Elles témoignent aussi de la fin d’un siècle marqué par les Lumières. Ses libertins, malgré les apparences et l’étymologie, n’y sont pas plus libres dans leur rôle que les jeunes filles entre les murs des couvents. La société que décrit Laclos est dominée par deux conformismes opposés et complémentaires : la pruderie et le libertinage. Tous deux sont présentés comme réducteurs et destructeurs pour l’individu, l’un par sa négation du corps, l’autre par sa négation du cœur et de l’âme. Mais ce que le roman va démontrer, c’est que la liaison peut être mortelle. Le réel danger n’est pas dans la perte de la réputation, si facile à faire ou à défaire, mais dans le mal d’amour, qui mène à la mort.

En feignant de présenter une correspondance, « des lettres recueillies dans une société et publiées pour l’instruction de quelques autres »(sous-titre des Liaisons), Laclos, devenu le rédacteur fictif, veut faire croire à la vérité de ces lettres et à l’existence des épistoliers. Pour conforter cet effet de réel, il met en place, dans l’avertissement de l’éditeur et dans la préface du rédacteur une stratégie du doute, bien connue des auteurs de romans épistolaires : l’ « éditeur » écrit : « Nous croyons devoir prévenir le Public que, malgré le titre de cet Ouvrage et ce qu’en dit le Rédacteur dans sa Préface, nous ne garantissons pas l’authenticité de ce Recueil, et nous avons même de fortes raisons de penser que ce n’est qu’un Roman ». Le rédacteur met en avant l’authenticité de cette correspondance et précise qu’il a « supprimé ou changé tous les noms des personnes dont il est question dans ces Lettres ». C’est le même souci du respect de l’anonymat des épistoliers qui explique la suppression des noms de lieu (« aux Ursulines de … » ; « au Château de…») et l’incomplétude du millésime des lettres. Mais il ne faut pas oublier, il s’agit bien d’un roman, entièrement composé, inventé par Laclos. Et cette stratégie, qui joue de l’effet de réel, est, au XVIIIème siècle, âge d’or du roman épistolaire, une convention tacite entre l’auteur et le lecteur, qui assure à ce dernier une grande liberté d’interprétation : il peut penser que cette correspondance est authentique et chercher des clefs, pour savoir quelles personnes réelles se cachent derrière les personnages du roman ; ou bien il peut accepter l’idée que le roman a parfaitement suppléé la réalité, et qu’en tant que tel, il est captivant.

Il est particulièrement périlleux de résumer l’œuvre car, comme l’a justement souligné A. Malraux dans sa Préface, il s’agit d’une intrigue. Ainsi ce n’est qu’au fil des pages que l’on comprend ce qui se jouait dès le commencement. Le roman de Laclos est un ouvrage éternellement ambigu, dans son contenu comme dans sa forme. La complexité de ses voix masque en fait une complexité plus profonde, celle des différents chemins féminins entrecroisés dans le temps comme dans l’espace.

Toutes les femmes des Liaisons se réduisent à une seule, la Femme, écrivait Lydia Vasquez [Vázquez, Lydia. Les femmes ne sont pas des hommes. In : Europe, 885-886, janvier-février 2003, p. 57-80], cette statue que Pygmalion-Laclos construit avec un peu d’Alice, un peu de Lolita, un peu de Carmen, un peu de Bovary, un peu de Mère, un peu de l’androgyne, un peu de la femme intelectuelle. […]

Pour lire le texte complet, cliquez ici

Scurta analiza a „Itinerariului spiritual” al lui Mircea Eliade

Sursa imaginii: https://ovidiupecican.wordpress.com/tag/mircea-eliade/

În procesul definirii unei identitati culturale românesti, comparabila cu celelalte culturi ale Europei moderne, perioada interbelica s-a constituit ca un moment de apogeu, în care se întâlnesc nume consacrate dinaintea Primului Razboi Mondial, dar apar si noi personalitati. Unul dintre spiritele creatoare care a pus deoparte specificul national, fara însa a-l nega, care s-a preocupat de ridicarea românului la nivelul Europei prin actul lui creator, a fost Mircea Eliade. Am ales sa încercam, timid, în acest studiu o analiza a “Itinerariului spiritual” al lui Mircea Eliade pentru ca facem parte dintre aceia care cred cu tarie ca cele 12 articole-trepte constituie un punct luminos în biografia spirituala a oricarui intelectual. Si pentru ca a fost o vreme în care am asteptam deschiderea librariilor postdecembriste pentru a le cumpara cu aceeasi înfrigurare cu care trebuie sa fi asteptat cândva un adolescent sibian de 17 ani, pe numele sau Emil Cioran, pachetul cu exemplarele din « Cuvântul » pentru a putea citi serialul lui Eliade. La nivelul de larga anvergura culturala si adâncime a cunoasterii, care i-a asigurat statutul de maestru al filosofiei culturii universale, Eliade a ajuns pornind de la exercitiul publicistic cotidian, urmat cu asiduitate pe parcursul întregii vieti. Domeniul debutului absolut în literatura, la paisprezece ani, este tocmai acela al publicisticii, pentru ca la douazeci de ani tânarul Mircea Eliade sa contabilizeze în portofoliul sau curricular cifra impresionanta de peste o mie de articole scrise si publicate, asa dups cum ne asigura Mircea Handoca. Textele publicistice eliadiene preced uneori studii mai ample sau expediaza pur si simplu, la modul critic, sincopele depistate în pulsul societatii momentului. Nu trebuie omis nici faptul ca tematica si formatul de presa abordate de gazetarul Mircea Eliade sunt din cele mai diverse, de la articolul polemic la reportajul de calatorie. […]

Pentru a citi textul integral, dati clic aici

Eros et parole chez Milan Kundera et Marguerite Duras

«La lenteur» et «Les yeux bleus, les cheveux noirs». Au premier abord, le lecteur pourrait se demander s’il est judicieux de comparer les romans de deux auteurs apparemment si différents que Milan Kundera et Marguerite Duras.

Ce qui justifierait notre choix serait le fait que les deux romanciers représentent dans de la seconde moitié du XXe siècle une «révolution érotique », chacun à sa façon. Ils ont trouvé dans l’érotisme la thématique grâce à laquelle ils s’opposent à l’indifférence, à l’univers qui menace de détruire tout ce qui est propre de l’homme, à savoir la sphère intime de son existence. De ce point de vue-là, ils représentent une période de crise qui oblige les artistes à se tourner vers les valeurs qui forment l’ultime ligne de défense de l’individu. Et tous les deux sont devenus des mythes du monde des lettres.

Notre étude vise à saisir de quelle façon la lucidité des deux écrivains démystifie nos conceptions du bonheur, de l’érotisme et de la communication à travers l’analyse des différentes situations existentielles de ses personnages. On s’intéressera aux processus d’érotisation du corps, qui font de celui-ci un objet de désir. Tout d’abord, l’éros se révèle dans un corps signe, voire hors du corps ;  s’il l’envahit pourtant peu à peu, c’est au prix d’un morcellement qui finit par le désérotiser. L’éros glisse du corps à la parole, et de la parole aux mots, comme signes, inscriptions, espace textuel, où la vérité ne s’oppose plus au mensonge, et le raconteur à l’entendeur, mais où le visible s’oppose à l’invisible. […]

Pour lire le texte complet, cliquez  ici.

 

 

Femeia si copilul în societatea româneasca a secolului al XIX-lea

Sursa imaginii: https://adevarul.ro/locale/targu-mures/ipostazele-femeii-evul-mediu-astazi-invatatoare-romanca-banat-ideile-nasc-capul-femeii-barbatul-duce-arena-publica-1_54f9daae448e03c0fd4ba54a/index.html

Secolul al XIX-lea reprezinta pentru români o perioada foarte importanta. Începute la sfârsitul secolului al XVIII-lea, continuate în prima jumatate a secolului al XIX-lea, o serie de procese si fenomene îsi gasesc cristalizarea în cea de a doua jumatate a acestuia. Doua aspecte merita retinute în seria transformarilor sociale si politice care caracterizeaza aceasta perioada. Primul se refera la instalarea societatii burgheze si a principiilor capitalismului, cel de al doilea la faptul cs ideea de natiune si de stat national câstiga din ce în ce mai multi adepti si va triumfa cu unirea celor doua principate române si crearea statului national.

În ceea ce priveste familia si femeia, schimbarile nu sunt esentiale. Diferenta de sex ramâne un principiu discriminator. Femeile sunt excluse de la orice participare la viata publica. O schimbare importanta în domeniul juridic se produce între 1831 si 1848, atunci când dreptul francez devine modelul dominant.  Asadar, principiul masculinitatii ramâne valabil.  În ceea ce priveste raporturile dintre soti sau dintre parinti si copii, trasatura dominanta ramâne pozitia dominanta a barbatului, respectiv a tatalui. Ca noutate, apare principiul responsabilitatii personale în dreptul civil si penal. Femeia nu mai raspunde pentru delictele sotului sau daca nu a participat la acestea. Atât Codul Calimach cât si Legiuirea Caragea legiferau divortul si stabileau motivele acestuia.

În cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea apar noi texte juridice: Constitutia de la 1866 (model belgian), Codul civil de la 1864 (având drept model codul civil francez). Marea noutate introdusa de acest cod civil este reprezentata de reformele care instaureaza regimul burghez. Astfel, individul era considerat drept fundament al dreptului care avea drept scop protejarea si asigurarea libertatii individuale si protejarea proprietatii private. Daca drepturile civile vizeaza orice individ, drepturile politice privesc doar cetateanul. Este interesant modul în care aceste reglementari definesc stabilesc cine poate fi cetatean al statului român. O prima conditie era aceea de a fi român. Mai apoi, persoana în cauza trebuie sa nu fie minora, femeie si sa fie sanatoasa din punct de vedere psihic. De asemenea, daca sunt prevazute o serie de reguli prin care strainii pot fi naturalizati si pot deveni cetateni, nu exista în aceste texte legislative nici cel mai marunt comentariu referitor la femei. Codul civil de la 1864 mentine, de fapt, ideea ca femeia este lipsita de experienta si slaba. În consecinta, pentru a fi protejata, femeia casatorita trebuie sa se supuna puterii maritale a sotului sau.

 Starea de inferioritate a femeii se manifesta atât în relatiile personale (nume, domiciliu, conduita, cetatenie etc), în cele patrimoniale (toate veniturile familiei erau concentrate în mâinile sotului care le si administra, femeia nu putea intenta un proces fara autorizarea sotului, nu putea înstraina bunurile primite ca dota fara participarea sotului sau la semnarea actelor juridice), dar chiar si fata de copii (autoritatea parentala nu putea fi exercitata de catre mama atâta timp cât tatal era în viata). […]

Pentru a citi textul integral, dati clic aici

O civilizatie sub semnul lupului

Sursa imaginii: https://www.deviantart.com/mateslaurentiu/art/Immortal-Ancestors-451909274 

Cautând în izvoarele antice informatii despre daco-geti, stramosii poporului român, ajungem usor la mitologie. Întreaga simbolistica pe care dacii au impus-o antichitatii a fost pusa de contemporanii lor sub semnul lupului. În « De la Zalmoxis la Genghis-Han » Mircea Eliade avanseaza o interpretare a acestui simbol în eseul cu titlul “Dacii si lupii”. Ea pleaca de la numele de „daoi” pe care-l da Strabon dacilor si de la substantivul „daos”, care în frigiana înseamna „lup”. „Daoi” ar însemna „lupii”. Radacina cuvântului ar fi „dhau” — a apasa, a strânge, a sugruma, din care deriva iliricul „dhaunos” — lup, zeul Daunus, un alt zeu trac al razboiului, Kandaon sau lidianul Kamdaules. De fapt, numele unor populatii întregi si ale unor state antice de origine evident indo-europeana, apoi numeroasele toponime, precum si numele vechilor zeitati si cele ale eroilor antici sunt legate de numele lupului. Dacii nu constituie o exceptie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscuti pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105).

Divinitate de origine totemica, lupul este prezent în diferite mitologii. Focarul mitologiei grecesti l-a constituit regiunea Elis, locuita în vechime, dupa traditie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine traca (ca si cei din Asia Mica). Eroul eponim al acestora era Caucon, identi£icat adesea cu Lykos (lupul), o veche zeitate de origine traca. În alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine traca, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor. Despre Lykaon se spune ca ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia ( tara lupilor). Acest om-lup era numit si Lykurgos. De numele lui sunt legate sarbatorile Lykaia, care se tineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezentari grafice ca un om îmbracat în piele de lup. În cadrul serbarilor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima umana era sacrificata si apoi mancata de catre tinerii luptatori care deveneau astfel lykantropi. Cultul lupului era practicat si în Argos si în Asia Mica, la lykienii din Lykia (care însemna, ca si Lyaonia, tot „Tara lupilor »). Mai erau si alti zei care aveau legatura cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oras Lykon, Apollon Lykaios, în Argos, Apollon Lykogenes în Lykia. Sfîrsitul cultului lykantropic din Elis si regiunile învecinate este povestit într-o veche legenda a Arkadiei. Se apunea ca Zeus (cel autentic fara atributul Lykaios) l-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dându-i respectul cuvenit, l-a sarbatorit dupa obiceiul locului, oferindu-i ca jertfa pe propriul sau copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup si a instituit ca pedeapsa, pentru oricine va mai îndrazni sa manânce carne de om, transformarea pentru noua ani în lup si posibilitatea de a redeveni om doar daca în tot acest interval nu se atinge din nou de mâncarea interzisa.

Relattri asemanatoare apar însa si la romani, pentru o perioada evident mai târzie. Este vorba de amintirea unei divinitati numita Luperkus. În legatura cu acesta este amintita o pestera (Lupercal), în care era pastrat idolul si o sarbatoare (Lupercalia), în cadrul careia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în pestera. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau adusi în fata altarului si doi tineri carora preotul le atingea fruntea cu cutitul înrosit în sângele victimelor sacrificate, ceea ce se considera ca aminteste de vechile sacrificii umane.

Si în mitologia nordica apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll si Hati): unul alerga pe cer sa înghita soarele, celalalt alerga dupa luna; când reuseau sa le ajunga, se petreceau eclipsele. Existau însa si personaje legendare, ca tatal lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) si care se transforma dupa voie în lup sau în om.

Traditia lykantropiei s-a mentinut în nord pâna în Evul Mediu târziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau Berserkr si era recunoscut dupa pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare ca adoptasera transformarea în câine, caci luptatorii lor, cu atributii lykantropice (beau sângele dusmanilor), erau numiti în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. Multe zeitati, printre care si Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbracaminte animaliera, ca si divinitatile indiene Bhava si Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbracati în piele de lup.

Stindardul dac – corpul de balaur cu cap de lup era un motiv de groaza pentru dusmani. El era alcatuit din arama – de aici si expresia „lupii de arama ai dacilor”; capul lupului avea gura larg deschisa, iar pe corp erau plasati solzi mobili din metal. Stegarul purta  ridicat acest stindard în goana calului si aerul care patrundea  prin gura deschisa scotea sunete suieratoare, însotite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În jurul stegarului, luptatorii aveau pe fata masti de lup sau urs si mormaitul lor înfricosator, ca al unor adevarati carnasieri, înspaimânta pe dusmani. Imaginea mitica a Lupului Alb, capetenia lupilor, era respectata cu sfintenie, el fiind considerat salvatorul dacilor din cetatea Sarmisegetuza asediata de romani si, în general, cel care-i ajuta pe daci  în orice moment de cumpana. […]

Pentru a citi studiul integral, dati clic  aici.